Asa-i intre noi (care nu stiu cat timp va mai fi alcatuit din doi)…”o poveste incalcita”. Ieri furnicile mele imi incalzeau inima, iar azi s-a instalat in loc un stup de viespii ce nu ma mai lasa sa respir.
Imprevizibil.
Ma coplesesti apoi ma lasi pustie, pustie ca o padure uscata. Ma storci de tot ce-i in mine. Vorbesti, eu stau cuminte, cu barbia intre palme, cu ochii mari ca un copil si te absorb. De vise, de idei, de povestiri necunoscute, de tine. M-ai sculptat frumos, si-s mandra de mine, si iti si multumesc, dar nu vreau sa ma abandonezi in expozitia asta. M-am transformat sub ochii tai, nu? De ce nu te bucuri de mine? Nu mai vreau sa ratacesc printre copacii care lipsesc. Nu vreau sa-mi dai drumul acum cand am inceput sa ma bucur deplin de tine.
Asa suntem noi, rationali, dar sa sti ca nu e nimic rau in a lasa si inimile sa gandeasca in locul nostru…
