“E clar, nu mai merge.”
Pentru fraza asta m-am macinat doua zile si doua nopti. Si-mi vine sa-mi scot sufletul din mine si sa-l calc in picioare pentru ca a fost atat de prost sa mai spere, inima sa o dau leilor s-o devoreze, iar mintea s-o spal cu ploi de toamna, sa nu te mai (re)cunoasca.
Ironia sortii face sa se termine tot in aceeasi perioada in care ne-am cunoscut. Ironic, la cateva zile dupa ce am inceput sa public aici povestea noastra, s-a si terminat. Ironic, tu cel care mi-ai compus, si mi-ai zis cu atata siguranta ca asta…ca eu sunt ceea ce vrei, acum esti atat de confuz si obosit incat ma scoti cu nesimtire din viata ta, fara sa-mi dai vre-o explicatie. E tot o confuzie…
Calci peste mine ca peste un cimitir. Peste tot ce insemn eu, peste sentimentele mele, peste emotiile si suferinta mea, peste visele si ideile mele puerile pentru “viitor”. In momentul asta te urasc, te urasc atat de tare! Dar cu toata ura asta din mine, as fi in stare sa-ti implor mila, sa ma pun in genunchi in fata ta ca sa-ti mai cer un pic…mai un pic de noi.
Sti ce-mi face dragostea asta? Ma apuca de haine, ma arunca in sus si ma lasa sa cad in gol pe pamant. Ma lasa sa-mi revin, apoi ma izbeste din nou de tot ce apuca. Are unghiile ca niste cutite, si-mi zgarie inima cu zambetul pe buze. Ma doare de mor!
Nu mai vreau nimic! Nimic! Doar sa ma ascund undeva unde sa nu ma mai gasesti niciodata, nici tu, nici nimeni!
