Fata din statia de 19 care danseaza pe varfurile cizmelor uzate, cu palarie si ochi falsi ca si ai mei, doar mai rotunzi s-a indragostit… de mine. In fir, gandurile se pot citi pe buze. Zambete in amintirea noptilor trecute, presupun. Nu exista oameni urati.

Si s-a intunecat, doar e anotimpul esarfelor justificate. Alerg cu spatele catre lume.

Un respiro. Doamne, ce frumos e! Miroase a ceata amestecata cu frunze umede. Si cantecele mele ce suna a victorie. Viata asta neobisnuit frumoasa atunci cand iesi din masa asta de frustrati, (prea)ocupati, stresati, cand iesi din tiparele trasate de ei, si te bucuri de lucruri simple si cu adevarat dragi sufletului tau.

Maine o pot lua de la capat, si mai bine, si poate am sa reusesc!

“Ma distreaza umbrele noastre”, zice. “Sa nu te indragostesti de mine”, zic, sa nu uite ca-s in doliu.

Dupa-dimineata urmeaza nebunia de la casa cu molii, unde se beau prafuri albe cu apa de pe teava si copii care fac pipi noaptea in pantaloni te trag de cercei.

Un “dute-vino” infinit pana data viitoare cand apas zero… adica joi.

Mai pot sa zic ceva?!

Pentru fraza asta m-am macinat doua zile si doua nopti. Si-mi vine sa-mi scot sufletul din mine si sa-l calc in picioare pentru ca a fost atat de prost sa mai spere, inima sa o dau leilor s-o devoreze, iar mintea s-o spal cu ploi de toamna, sa nu te mai (re)cunoasca.

Ironia sortii face sa se termine tot in aceeasi perioada in care ne-am cunoscut. Ironic, la cateva zile dupa ce am inceput sa public aici povestea noastra, s-a si terminat. Ironic, tu cel care mi-ai compus, si mi-ai zis cu atata siguranta ca asta…ca eu sunt ceea ce vrei, acum esti atat de confuz si obosit incat ma scoti cu nesimtire din viata ta, fara sa-mi dai vre-o explicatie. E tot o confuzie…

Calci peste mine ca peste un cimitir. Peste tot ce insemn eu, peste sentimentele mele, peste emotiile si suferinta mea, peste visele si ideile mele puerile pentru “viitor”. In momentul asta te urasc, te urasc atat de tare! Dar cu toata ura asta din mine, as fi in stare sa-ti implor mila, sa ma pun in genunchi in fata ta ca sa-ti mai cer un pic…mai un pic de noi.

Sti ce-mi face dragostea asta? Ma apuca de haine, ma arunca in sus si ma lasa sa cad in gol pe pamant. Ma lasa sa-mi revin, apoi ma izbeste din nou de tot ce apuca. Are unghiile ca niste cutite, si-mi zgarie inima cu zambetul pe  buze. Ma doare de mor!

Nu mai vreau nimic! Nimic! Doar sa ma ascund undeva unde sa nu ma mai gasesti niciodata, nici tu, nici nimeni!

Imprevizibil.

Ma coplesesti apoi ma lasi pustie, pustie ca o padure uscata. Ma storci de tot ce-i in mine. Vorbesti, eu stau cuminte, cu barbia intre palme, cu ochii mari ca un copil si te absorb. De vise, de idei, de povestiri necunoscute, de tine. M-ai sculptat frumos, si-s mandra de mine, si iti si multumesc, dar nu vreau sa ma abandonezi in expozitia asta. M-am transformat sub ochii tai, nu? De ce nu te bucuri de mine? Nu mai vreau sa ratacesc printre copacii care lipsesc. Nu vreau sa-mi dai drumul acum cand am inceput sa ma bucur deplin de tine.

Asa suntem noi, rationali, dar sa sti ca nu e nimic rau in a lasa si inimile sa gandeasca in locul nostru…

(Intr-o zi, asa pe cand cuprinsul povestii noastre se derula de la sine, in drum spre noi, am trecut pe langa refugiul omului ce traieste intr-un patinoar-piscina. Imi amintesc de el, si-l amintesc pentru ca i-am facut aceasta promisiune muta. Poate tocmai din cauza faptului ca vizuina lui oscileaza intre cald-rece, face confuzia majora intre extreme, surprinzandu-l doar in pantaloni scurti pe cand eu abea daca ma vedeam de pe sub materiale. La prima vedere, as fi fost tentata sa spun ca-i un “ceva” cazut de pe “undeva” in cautarea drumului catre intoarcere. Fizic vorbind, un fel de Brutus narcisist, cu plete adunate intr-o coada la ceafa.)

Povestea asta-i despre noi, care in curand ne-am nascut acum tot atat timp.

Va urma.

“Nu o sa te mai vad”. Mi-e poala plina de bucati de inima.

Imi las capul pe spate si nu mai aud nimic, doar din cand in cand un glas incalcit si strident.

Knock-knock-knockin’ on heaven’s door…

Cateodata uit.

A, da, noptiera in care nu mai vrea sa traiasca ascunsa povestea. (dintr-o poveste ies cateva kilograme de hartie)

Uit inceputuri.

Octombrie? Noiembrie? Mi-ar fi placut sa ma cheme ”Mai”.

Astă vara, într-o noapte în care priveam lumea prin sticla trenului ce avea să mă lase-n Costineşti, am constatat un lucru de care nu mai fusesem conştientă. Nu aveam bucată de ceva pe care să pot scrie, aşa că mi-am notat rapid – să nu uit (cum mi se întâmplă de obicei) – pe telefon, cu gândul ca voi posta cândva, următoarele : ” E aşa interesant să vezi cum se crapă de ziuă, cum se schimbă iubesc nuanţele cerului. Deşi toate astea se petrec în faţa ochilor mei, nu pot surprinde momentul ăla exact în care se sfârşeşte noaptea, iar dimineaţa se trezeşte, întinzându-se peste pământ. Ăsta e unul din misterele creaţiei. Unele lucruri ni s-au lăsat pur şi simplu necunoscute.”

De ce spun toatea astea? Pentru că idem e şi-n cazul Apusului ăstuia de care nu mi se mai satură ochii.

Unii ţin de mână pe câte cineva. Eu ţin de mână veşnicul pix, care se mulează dupa aspectul proiecţiilor mele interioare. Mă gândesc la tine… Aş vrea să fiu Champolion şi să te descifrez ca pe o hieroglifă. Dar Champolion e mort de mult, iar hieroglifele sunt cunoscute.

Porumbeii se aleargă deasupra-mi, şi se agaţă cu aripile de părul meu. Vântul se leagănă dintr-o parte într-alta. Pe unii îi deranjează. Poţi citi pe feţele lor. Şti tu, ridul ăla dintre sprâncene.

Picură. Păi să picure, zic! Nici măcar asta nu mă ridică de aici. Îmi las capul pe spate, şi mă uit la infinitul norilor. M-am deconectat…