Monthly Archives: Octombrie 2009

Cum să ajung la tine? Alerg, alerg pe loc, iar ploaia-mi şterge toate visele. Copil matur şi superstiţios, îţi mai aduci aminte…ma recunoşti? Te-ai schimbat. Doamne ce mult te-ai schimbat… de ce-ai făcut-o? De ce nu m-ai aşteptat? Ştiai că am să vin. Şi am venit, dar eşti prea departe. Ţi-ai înalţat aripile mai sus decât ştiai că pot ajunge eu. Aruncă-mi o sfoară invizibilă, şti c-am s-o văd. Te rog…

Voi avea răbdare. De data asta voi avea răbdare. Îţi promit! Îţî voi cânta amintirile la pianul ăsta vechi, căci doar aşa mai ştiu să cânt…scriindu-ţi încă ceva, şi încă ceva, până ai să mă recunoşti.

Anunțuri

[…]

Un drum prăfuit de vară printr-un lan de grâu obosit, ce duce niciunde. Tălpile tale sunt prea sfinte să-l calce. Zâmbete pe ceru’ albastru. Mmm, o fâşie de vânt imi aduce puţin din tine, miroşi a lamâie. Mersul ţi-e precum dansul îngerilor cu beteală-n cap. Îţi cunosc până şi gâdurile rătăcite printre lăcuste şi spiriduşi. Da, ştiu ca te-ai săturat de insecte. Nu îmi zâmbii, caci nu vreau să mă pierd deja. Mai lasă-mi timp să te admir puţin, şi să-ţi culeg genele pierdute.


Alerg sa te prind dar m-aleg doar cu umbra-ţi rosie ce mi-ai aruncat-o zâmbind să mă-mpiedic de ea. Şuviţe creţe împletite bizar iţi acoperă tâmpla. Mă privesc in ochii tăi ca ‘ntr-o oglindă aburită de respiraţia-ţi rece-fierbinte. Doua mâini prea lungi şi prea fine acoperite de-o piele subţire, prin care se vede sângele tau cu gust de otravă dulce. Iluzie de toamnă desenată cu cretă.


Monolog. O dimineata.

E dimineţă deja? Nu trage perdele te rog… Nu, nu vreau să mă trezesc. Şi ce dacă e târziu? Lasă să fie. Mereu e târziu. Mai stau puţin şi îtî promit că mă ridic. Mi-e foame. Te duci tu? Orice, nu contează. Da, poţi da drumu’ la radio că nu mă deranjează. Fals, Doamne ce fals cânti. Da, poţi să şti ca sunt mai bună. Nu am aţipit. Mă gândeam… aşa aiure’. Nu, la nimic special. Ba, mă gândesc cum o arăta prea micul ăla dejun pe care nu-l mai termini. Eee, am uitat să menţionez, să fie comestibil. În sfârşit! Ochiuri…şti bine că am alergie la albuş. Ce ceai e ăsta? De portocale? Eh, asta-mi place. Vrei şi tu? Hai ia o gura. Te rog, că nu pot să mânânc tot. Ba da imi place, doar că nu mai pot. Sigur imi place! Tu ai mancat? Nu? Doar cafea? Nu ştiam că mai este cafea. Ai cumparat tu? Păi numai tu bei, cum să nu rămână?! Cât? Mai am un sfert de oră? Pff. Şi până mă îmbrac… lasă că nu durează mult. Eh, hai că exagerezi, de obicei nu-mi ia mai mult de zece minute toată pregăteala. Eşti gata? Şi mai zici că eu întârzii mereu. Ce nu îţi găseşti? Cămaşa? Of, uite-o in faţa ta! Hai odată! Da, cheile sunt la mine. Vi? Nu o să-mi fie frig… Nu, nu mai ocolesc atâta. Hai ca ne vedem deseară. Da, şi eu! Şi tu!


Tablou

Picteaza-ma…undeva departe. Alergand intr-o mare de maci. Picteaza-ma fericita intr-un infinit de culoare. Coboara soarele. Fa-l sa apuna.

Nu vreau minciuni, nu vreau umbre…doar eu, creata de mana ta subtire. Mai departe…du-ma mai departe. Desculta, pasind pe hartie. Lasa vantul sa adie, lasa-l te rog mai o clipa. Arunca un fior.  Creaza-mi nebunie. Da, lasa sa curga din cer panglici de matase.

Suprinde-ma asa cum sunt. Nici o picatura de culoare in plus. Lasa timpul sa treaca printre maci. Culorile vibreaza, se stramba de durere…prea multe vise de copila, mai picura niste lumina. Acorda nuantele si contureaza-mi trupul.

Nu vreau sa ma recunoasca nimeni. Doar tu sa sti ca-s eu.

Ce picura? Nu plange, sunt fericita…m-auzi? Sunt fericita!