Monthly Archives: Noiembrie 2009

Mă descompun alături de tine

Te-ai proptit de zidul existenţei mele, erodat de imposibilităţi, de decăderi, de disperări, de toate convenţiile care-l apăsau. Ai venit într-un final…dar ai întârziat prea mult. Ai întârziat o veşnicie. O veşnicie în care cărămizile mele au căzut. Încet, una după alta. Le-am legat cu cârpe udate-n lacrimi pe unele, în speranţa că vei ajunge cândva. Şi ai ajuns. Te-ai proptit cu grijă, şi ţi-ai lăsat capul pe umerii mei. Nu ştiu cât am să mă bucur de tine, căci în fiecare zi mai cade câte o bucată pe jos…dar am s-o fac aşa cum ştiu mai bine.


Dezacord

Un dirijor de sprâncene cu o cretă udă-n mână încerca să-mi explice că Irlanda nu arată precum în oglinda ochilor mei. Da…sigur, şi părul său creţ e alb doar pentru că într-o iarnă a nins cu făină. Degetele îi seamănă cu nişte trunchiuri de pomi dezhidrataţi tăiaţi pe jumătate. Oare câţi şoareci ştirbi au muşcat din sacoul lui vechi din iarbă pe care şi-l pune zi de zi? Îmi caut imaginaţia într-o geantă ieftină din Franţa, dar n-am găsit decât o jumătate de măr, o umbrelă, două cărţi împrumutate şi-o glugă. Am simţit când mi-a mâzgălit gândurile cu lut, dar m-am prefăcut că nu mă interesează.


9

Am iesit afară pentru că simţeam că mă vor înghiţii pereţii. Mi-am dat întâlnire cu liniştea. M-am aşezat în faţa casei pe trotuar…parcă e pentru prima oară când văd cu adevărat strada. Ce unică e. Lipseşte o bancă.

Aştept.

Văd în depărtare un pom, un pom frumos. Oare cine l-a mai observat înaintea mea? Se întunecă văzând cu ochii. Picasso pictează cerul în oranj, mă prefac că nu-l văd. Absolut superb. Nu se mai deosebesc umbrele, toate seamănă.

Cred că porumbeii sunt nemuritori.

Oamenii trec cu bicicletele prin timp. De ce se grăbesc? Unii nici nu mă observă. Ce amuzant. Câte amintiri îmi trec acum prin minte… Mama se miră, şi mă cheamă înauntru. A mai rămas o baltă udă de ieri. M-am uitat în ea,  şi l-am văzut pe Darwin în iad.


Moment

 

Porumbeii stau liniştiţi în ploaia rară pe acoperişul lucios al celeilalte clădiri, ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. E opt şi ceva, dimineaţa. Fiecare face altceva, unii desenează, alţii povestesc ce-au făcut ieri, iar restul ascultă vocea scârţâietoare care vorbeşte neîncetat. Mâna-mi stângă, ce-o las să se odihnească pe pieptul foii, mi-e brăzdată de vene verzi-albăstrui. Mi-aş dorii nişte degete subţiri şi lungi. Se amestecă tot mai tare vocile, formând un murmur încărcat, precum cântecul zeilor îngâmfaţi. Câte gusturi laolaltă. Câte piscuri de capete. Rotunde, ovale sau ascuţite. Pline. Unele de frământări, probleme, de realităţi, fantezii, de dorinţe absurde, incultură, sau cretinisme. Statui de sare cu ochi deprimaţi privesc înainte, hipnotizaţi de cuvinte cu aromă de vitriol. Zâmbete forţate de mişeli atârnă lipicios de colţurile gurii. Într-o secundă, din lumină se face întuneric, şi din întuneric lumină iar. Acum îţi văd trecutul în fermoarul cizmei mele tăcute. Neonul e un cimitir de vise. M-a auzit şoptind singură nişte versuri d’ale lui Stănescu, dar n-a înteles, pentru că sub unghiile lui n-a pătruns niciodată poezia.

 


Mă fascinează

 …cântecele mamei pe linişte, felul în care vântul se joacă cu parul tău toamna, cele două clape ce lipsesc pianului din fundul grădinii, îngerii negri, lacul cu nuferi, drumul către Lună, marea iarna, umbra icoanelor din biserici, bibliotecile, gustul timbrelor, ridurile de pe feţele bătrânilor, fumul de ţigară, unghiile porumbeilor, cojile de nucă, umbrelele toamnei, sărutul ploii, macii, tânăra cucuvea de pe stâlp, rugăciunea tatălui, holurile spitalelor, roua, candelabrele, anotimpul în care stelele cad, melodia noastră preferată, florile de portocal, verdele crud, ceaţa, şi Dumnezeu. Atât.