Monthly Archives: Ianuarie 2010

Gânduri cu furnici

Aveam de gând să scriu ceva frumos seara asta, dar mi-am pierdut toate ideile pe drumul de la baie până în dormitor. Sunt 17 paşi, şi 2 minute de când i-am numărat – nu ştiu de ce, dar mi se părea că drumul ăsta e mai lung decât cel până la tine acasă.

Nu că ar fi unul lung, dar pe la mijloc se întâmplă să dau peste fereastra din sufragerie prin care văd aceiaşi trei pomi care mă fascinează, şi pe care tu cu singuranţă nu i-ai observat. În fiecare zi parcă sunt alţii, deşi ceea ce se schimbă nu sunt ei, ci cerul. Aşa se face că ajung să mă întreb câte culori poate avea cerul, şi de ce nu mai mănâncă furnicile cojile de portocale care le-am lăsat ieri pentru ele pe parchet – oare ai vorbit serios când mi-ai spus că vor emigra spre Capul Verde?Încă nu le-am învăţat să înnoate.

Dar până la urmă nu era vorba de aceşti trei pomi, şi nici de infinitul drum pe care-mi poţi găsi propoziţiile scrise invers, cu atât mai puţin despre scoicile din baie care mă inspiră şi despre care încă nu am avut timp să scriu, sau despre furnicile sălbatice, nici despre timpul ăsta în care scriu iar tu citeşti…nu, nu trebuia să fie vorba despre nimic din toate astea, ci despre tine. Dar nu te văd niciunde. Nu mai eşti în parfumul hainelor mele, nu mai eşti nici pe noptiera din partea dreaptă a patului, nici măcar în ciornele de pe jos. Şi nu mai eşti pentru că aşa a fost să fie, iar toată povestea noastră s-a transformat într-unul din multele romane pe care le-ai citit, şi poate în care nu ai crezut până m-ai întâlnit pe mine.

„…lumea asta pare plină doar de proşti ce s-au iubit”.


Pergamentul ud al viselor noastre

Am aşteptat să adoarmă toate meduzele, pentru a-ţi putea scrie în linişte cu un fir vechi de nisip ceva depre mine. Dar tu nu înţelegi limbajul vântului, de aceea am încercat să-ţi desenez pe un val parfumat secretul. Nu mă prea pricep eu la pictura cu alge, de aceea am depăşit conturul viselor, dar vei avea tu grijă să ştergi ce e în plus.

Nu ştiu cum vrei reacţiona când briza îţi va şoptii cu-o picătură goală că am trecut pe aici…sper că nu ai să-ţi murdăreşti mâinile căutând după scoici, căci oricum le-am luat cu mine ca să nu te răzbuni pe ele.

Dacă te uiţi atent se mai văd paşii mei pe pontonul şubred, sau poate n-ai să-i observi tocmai pentru că ţi-am călcat pe urme şi îi confunzi. Pe când eu, eu am recunoscut totul. Nu ai schimbat nimic…ai lăsat marea la locul ei ca s-o pot găsii. Ştiai c-am să mă întorc cândva.

Suntem norocoşi că măcar marea se mai chinuie să ne ţină amintirile împreună, chiar şi aşa… legate cu sfori sărate.