Monthly Archives: August 2010

Inca ceva…

Cand am emotii, vorbesc mult si incep sa ma balbai. Nu stiu de cand am deprins tic-ul asta, dar ma amuza sa vad ca e incontrolabil.
Si am emotii nu pentru ca m-as intalnii cu un om, ci pentru ca ma intalnesc cu mai mult decat atat, si anume, cu o perioada din viata mea. O perioada inmuiata in amintiri care inca picura peste mine. In viata nu ramai decat cu o vaga impresie despre ce a fost. Chiar si cand traiesti din amintiri, nu te bucuri in intregime de ele. Ti se pare ca unele nu-ti mai apartin, ca sunt ale altcuiva, nu ale tale.
Nu stiu despre el, dar eu imi amintesc totul, pana la cele mai banale amanunte. Si de la o buna vreme, am inceput sa scriu din ce in ce mai mult despre astea… despre chestiile pe care poate ca trebuia sa le fac si nu am putut, sau le-am facut si nu trebuia, despre momente, despre vise vechi.
Aveam o perioada in care incercam sa gasesc explicatii pentru diferite lucruri. Ma intrebam de ce au fost create visele?  Si abea acum mi-am gasit raspuns: visul e sansa de a trai asa cum nu o poti face…si e gratuit. Poti sa inchizi ochii, sau pur si simplu sa-i tii deschisi.

Poate ca eu uitat sa mai deschid ochii, si m-am cufundat pana peste cap in iluzii. Ce-i si cu iluziile astea… Sunt imposibil de evitat. Si cum incerca Stendhal sa argumenteze in „Racine et Shakespeare”, poate ca ele ne produc placere numai prin faptul ca sunt incomplete, ca nu dureaza decat fractiuni de secunde.

In rest, lumea se intoarce la realitatea ei nemijlocita, la hic-et-nunc-ul existentei de fiecare zi, de fiecare ceas.


Gata sa zbor…

Poate că sunt gata să zbor… Ridicându-mă din praf, să mă scutur în timp ce mă înalţ. Să las în urmă pământul, şi să spun „Adio” lumii. Poate că trebuie să mă las în voia vântului… Să mă ascund în dârele lăsate de avioane atunci când mă tem, şi să-mi asum prabuşirile cu demnitate, gândindu-mă la direcţia incotro o voi lua dupa. Poate că e vremea să mă despart de stol, şi să dau din aripi pe cont propriu…să cercetez noi teritorii fara hărţi. Să mă confund în catifeaua albă a norilor. Da, să zbor sus, deasupra tuturor, aşa de sus încât durerea să nu mă mai ajungă.
Să mă obişnuiesc cu înalţimile, pentru ca poate locul meu e în ele.