Curand poate sa insemne oricand. Maine, peste o saptamana si jumatate, peste un an, poate inca cativa. Sau poate niciodata.

Anunțuri
Citește în continuare

Cinci fara punct in Mai

M-am trezit cand tu dormeai, cu tot sangele adunat in dej’te. Trandafirul de colectie legat deasupra patului cu-o matase necunoscuta m-a sarutat pe frunte. Copia e strivita intr-un ghiozdan rosu de cuvinte daneze. Am dat jos de pe perete toate sarbatorile si-am pus intr-un cui care dintotdeuna mi s-a parut inexplicabil de urat lumina imprumutata de la o usa din trei cifre.

Cateodata uit.

A, da, noptiera in care nu mai vrea sa traiasca ascunsa povestea. (dintr-o poveste ies cateva kilograme de hartie)

Uit inceputuri.

Octombrie? Noiembrie? Mi-ar fi placut sa ma cheme „Mai”.


Plimbarea de toate zilele

După o noapte nedormită, m-am aşezat pe banca mea, cel mai comod fotoliu din oraş, amplasat exact în faţa celui mai frumos spectacol, şi anume „Apusul”.

Astă vara, într-o noapte în care priveam lumea prin sticla trenului ce avea să mă lase-n Costineşti, am constatat un lucru de care nu mai fusesem conştientă. Nu aveam bucată de ceva pe care să pot scrie, aşa că mi-am notat rapid – să nu uit (cum mi se întâmplă de obicei) – pe telefon, cu gândul ca voi posta cândva, următoarele : ” E aşa interesant să vezi cum se crapă de ziuă, cum se schimbă iubesc nuanţele cerului. Deşi toate astea se petrec în faţa ochilor mei, nu pot surprinde momentul ăla exact în care se sfârşeşte noaptea, iar dimineaţa se trezeşte, întinzându-se peste pământ. Ăsta e unul din misterele creaţiei. Unele lucruri ni s-au lăsat pur şi simplu necunoscute.”

De ce spun toatea astea? Pentru că idem e şi-n cazul Apusului ăstuia de care nu mi se mai satură ochii.

Unii ţin de mână pe câte cineva. Eu ţin de mână veşnicul pix, care se mulează dupa aspectul proiecţiilor mele interioare. Mă gândesc la tine… Aş vrea să fiu Champolion şi să te descifrez ca pe o hieroglifă. Dar Champolion e mort de mult, iar hieroglifele sunt cunoscute.

Porumbeii se aleargă deasupra-mi, şi se agaţă cu aripile de părul meu. Vântul se leagănă dintr-o parte într-alta. Pe unii îi deranjează. Poţi citi pe feţele lor. Şti tu, ridul ăla dintre sprâncene.

Picură. Păi să picure, zic! Nici măcar asta nu mă ridică de aici. Îmi las capul pe spate, şi mă uit la infinitul norilor. M-am deconectat…


Plouă. Nu am umbrelă, şi-mi place. Încerc să trec neobservata printr-e picăturile astea grăbite, dar degeaba, tot mă udă. Vântul, mareea frunzelor, ma stopeşte cu rugină. Maşinile arată ca nişte melci ce lasă în urma lor dâre de existenţă. Ce toamnă e…

Mai am puţin şi ajung. Mă gândesc la colile de pe pat, care nu-mi mai par infernal de albe, ci mi le imaginez deja mâzgălite din cap până-n picioare de sentimente. Şti, suprizele vieţii nu trebuiesc subestimate. Azi eşti in Infern, mâine în Paradis.

Cele patru etaje, ce-mi păreau interminabile, nici nu le-am simţit. Scările… scările astea. Nici nu ştiu dacă urc eu, sau coboară ele-n mine? Contează? Nu. Astă seară nu contează nimic…

Am ajuns. Grăbesc paşii către cameră, pentru că mi-am dat întâlnire cu mine însămi. Azi mi-ai dat porţia de fericire. Dublă.  Şi momentan nu mă mai gândesc la nimic. Doar mă bucur. Mă bucur ca un copil. Prost! Mă bucur de frânturile astea, pentru că nu ştiu când o să mai am parte de ele.

Culorile de pe tablouri se scurg, şi-mi inundă camera. Până şi ceasul m-ar asculta astă seară. Dar nu-i spun nimic. Inspir si expir controlat pentru a atenua bătăile inimii. Îmi mai dăruiesc un zâmbet, aşa, ca să nu uit.

Noapte bună, acolo unde eşti!


Sara visa că era fluture. Dar oare şi fluturele visa că era Sara?

Citește în continuare

Doamne, ce fac? Cât timp o să mă mai păcălesc? Cât timp o să-mi mai ascund realitatea? Cât o să mai continui să scriu poveşti despre mine si el? Când am să renunţ? Cum să fac toate astea? Nimeni nu mi-a lăsat o carte de instrucţiuni a inimii. Ce aştept? Să-mi văd frica împlinindu-se? Ar trebui să renunţ. Dar poate nu vreau! Nu vreau, nu vreau, se aude? Dacă renunţ nu mai am nimic. Nici vise, nici poveşti. Şi-mi vine să…

Doamne, de ce sunt atât de slabă? De ce m-am lăsat să ajung până aici? De ce eu sunt trează şi el doarme? De ce se prabuşeşte cerul, când locul lui e sus? Asta e de fapt viaţa? Asta înseamnă să iubeşti?

Atunci nu vreau nimic din ele…


Aporie

Şi mă gândesc, dacă am să mor acum, am râs cu destulă poftă sau mi-am obosit muşchii feţei chinuindu-mă să schiţez un zâmbet în situaţiile pe care le detestam? Mă întreb, de ce noi oamenii, câteodată facem lucruri pe care nu le simţim? De ce ne temem până la urmă? De cei din jur, de consecinţe poate?

Oare am avut suficient cer in ochii mei, si destul pământ sub picioare?

Dacă plec acum, am să iau cu mine tot ce nu am apucat să-ţi spun? Ce am să-ţi las, în afară de amintirea unor clipe care nici măcar nu ne aparţim? Trăiesc într-o lume în care am un nor preferat pe o boltă mereu în schimbare, am trei pomi pe care îi iubesc, vântul care mă dezmiardă jucându-se în părul meu, şi câteva garduri pe care le mângâi când mi-e dor. Am atâtea, dacă stau bine să mă gândesc, şi totuşi nu le am. Nu-mi apartin. Aş vrea să las cuiva ceva. Pesemne ceea ce-am învăţat eu până acum. Nu ştiu…că după un fulger urmează mereu un tunet.

Aş putea să continui la infinit, dar închei cu o întrebare, care anticipează instinctiv o alta: Am iubit? Iar cel pe care vroiam să-l iubesc era într-adevăr cel pe care-l iubeam?